Poveștile inspiraționale Semimaraton Gerar 2.1. au ajuns la Povestea cu nr. 5 care este specială din 2 puncte de vedere: pe de o parte, pentru că aduce în prim plan o alergătoare care nu-și dorește să iasă în evidență însă care ne inspiră prin ce face și cum este, pe de altă parte, pentru că este scrisă (cu excepția intro și a câteva adnotări 😊 de către o alergătoare care sigur nu trece neobservată și care este invitat special în această rubrică, astfel emițându-i o motivare a absenței de la Gerar 2.1.)

N-am avut ocazia până acum să vă împărtășesc faptul că îmi plac tare mult cuplurile care aleargă, mi se pare extraordinar cum oamenii împletesc iubirea lor cu pasiunea pentru alergare și cum se motivează reciproc și se susțin; îmi plac și frații/surorile care împărtășesc pasiunea pentru alergare, mi se pare că sudează legătura; îmi plac și tații-fii care aleargă împreună la evenimente și care își dau unul altuia parcă o ștafetă invizibilă, însă trebuie să recunosc că sunt total fascinată să întâlnesc perechi mama-fiică sau mama-fiu care aleg să dea o conotație extrem de puternică legăturii lor, adăugând alergarea ca un ingredient secret extraordinar.

Pe mine, personal, mă motivează femeile care reușesc, pe lângă toate provocările de zi cu zi (ca om, ca femeie, ca mamă), să-și facă timp, să găsească resurse pentru alergare și să facă din alergare o motivație de a face ceva împreună cu copilul lor pentru a da mai departe, cu atât mai mult când vorbesc despre mame care nu au avut o carieră sportivă și se îndreaptă spre alergare la o vârstă la care unele femei își doresc doar să-și crească nepoții.

Îmi face o deosebită plăcere ca, în acest episod Gerar 2.1., să găzduim o pereche mamă-fiică (mama era subiectul motivației noastre, însă fiica s-a oferit să scrie ea acest articol, lucru care nu putea fi mai potrivit, așadar

VIORICA BÎZÎC (aka Bunăciunea)

un articol scris de Mela Răduțoiu aka Iepurel. Pe Mela o găsiți și aici http://radutoiumelania.wixsite.com/radutoiumelania


Ce face lumea bună care se adună la Gerar (nota noastră: La Semimaraton Gerar 2.1.)? Ca să clarificăm niște lucruri de la bun început, cu postarea de față, mă bag în seamă neoficial ca scrib pentru Bunăciune. Da, Bunăciunea mea, a.k.a Bîzîc Viorica, poate așa își mai amintește lumea cum o cheamă de fapt că de la atâta Bunăciune suntem un pic confuzi.

Iată că Gerarul revine – până și mie mi-a lipsit, care n-am mai alergat ca lumea de vreo doi ani și ceva. Gerarul a fost și este, în familia asta cel puțin, Startul. Startul unui nou an în alergare, cursa care ne arată dacă tot chinul antrenamentelor pe zăpadă, ieșitul la nu știu câte grade pe minus și semi-depresia alergărilor pe întuneric cu lunile, ne-au făcut mai Speedy Gonzalez. Pentru veterani, Gerarul pune sângele în mișcare și le reaprinde focul în vene cu gândul la sezonul estival care va scoate untul din ei. Pentru începători, este cursa perfectă să își facă o mică evaluare, să lucreze în echipă și să aducă un dram de entuziasm alergărilor de noapte pe frig de care avem parte mult prea mult în perioada de iarnă.

Pentru noi însă, Gerarul înseamnă și momentul ăla fain de ridicare a chiturilor, mai bine spus plăsuțele emblematice în care vin bunătățile de fiecare dată. Nu știu despre voi, dar la noi înscrierea și ridicarea chiturilor este mereu cea mai faină etapă din concurs. Cea mai puțin sado-masochistă. Când te înscrii, te simți mereu zmeu și te pune ghiavolu să te bagi la curse unde crezi tu că poți să te rupi singur pe genunchi. Mai puțin când vine ziua concursului și îți dai seama ce greșeală ai comis. Gerarul nu face excepție. Nici eu și nici Bunăciunea nu am fost vreodată fan viteză, vorba aia, cu cât e distanța mai mică cu atât alergi mai repede, și cum avem parte și de pantele alea gen Sacrificarea Mieilor, mielușelele astea două n-au avut niciodată o plăcere reală în a se cocoța pe ele. Trăiască însă voluntarii, să le dea Dumnezeu sănătate, că fără ei viața ar fi amară! (nota noastră: asta zic două doamne care au și pus stăpânire pe podium, însă aparent fără nici un merit, ci doar bazându-se pe voluntari 😊 eu zic să nu vă bazați pe rețeta asta că nu e patentată).

Gerarul de anul ăsta, pentru unii, înseamnă scuturarea prafului de pe ciubotele de alergare și de pe creierașul supra aglomerat cu problemele noi aduse de pandemie, libertatea de a re-intra în program normal. Să dăm startul ca acum trei ani, cu o cursă unde și când e cald, e de fapt frig, și cu toate astea ne încălzește sufletul când ne strângem cu toții să ne chinuim un pic, să râdem, să glumim și să ne facem damblaua de început de an. Pentru alții, care au continuat să rămână activi și au reintrat în zona competițională încă de anul trecut, Gerarul rămâne în continuare punctul de plecare, antrenamentul în concurs care setează baremul de start pentru noul an, posibilitatea să fim competitivi, dar s-o facem alături de alți nebuni frumoși ca noi, pentru că Gerarul e o afacere de familie, la propriu, și cumva, sentimentul se extinde asupra întregului eveniment.

Foto by Fisheye.ro

Acestea fiind spuse, Bunnăciunea a preferat mereu cursele mai lungi, semimaratonul fiind distanța ei preferată. S-a băgat ea și la mai mult, dar la munte unde poți să-ți mintea ocupată cu diverse, de la căzături, la crengi în ochi, de la ploaie, la căutatul unui copac la 2km mai sus în pantă ca să faci un șușu – asta dacă mai poți să te apleci! Așa că Gerarul pentru ea e cursa perfectă pe asfalt. Cu toate astea, la participarea din 2018 ca și anul acesta s-a înscris la cursa de 10km. Zic eu, de la mine putere, că vrea să o ia mai încet, să nu sperie tineretul din prima și să îi demoralizeze! Pe de altă parte, sper că la anul se va înscrie la semimaraton în echipă. Cine știe, poate vin să mă bag și eu, ca pe vremuri, să scoatem un timp de începători, dar să dăm bine în poze!

Treaba asta cu alergarea în echipă are multe fațete.

Când vine vorba să tragi cot la cot cu cineva câteva ore, lucrurile devin cu siguranță nițel mai complicate, dar frumusețea momentului compensează tot efortul. Bunăciunea a făcut echipă bună de-a lungul timpului cu Ionuț Panait la Cursa de 1600 și mai apoi la cursa de 3200 alături de Angela Ilie (ambele concursuri din cadrul Maraton 7500). La prima, Bunăciunea s-a tăiat cu brio pe final pentru că a ținut post cu o zi înainte și carbo-loading-ul ei s-a dus pe apa sâmbetei și a trebuit să se lupte cu un val de crampe, dar Ionuț, dragul de el, a adus-o liniștit la finish, de mână, frumos și elegant, după ce la antrenamente s-au distrat de minune – nu dăm poze că s-ar putea să rămâneți marcați.

Cu Angela, a fost exact pe invers. Antrenamentele au mers horror pe Bucșoiu, dar cursa a fost de poveste. La momentul respectiv, era cel mai greu traseu parcurs de mama și m-a rugat să mergem în recunoaștere să vadă dacă se bagă sau nu. Îmi amintesc că am făcut aproape 12 ore atunci fără să mai facem coborârea de final și era deja dezamăgită și ușor speriată că nu o să poată face o cursă bună, sau poate chiar să nu se încadreze în timpul limită oficial. Nu doar că au scos un timp senzațional, dar au ieșit pe locul I. Nu cred că puteau să concureze doi oameni mai diferiți din punct de vedere fizic și, cu toate astea, doi oameni mai ambițioși, care s-au susținut de la bun început și care din dorința de a nu o lăsa pe cealaltă la greu, au tras și au muncit doar să fie punctul de sprijin al celeilalte. Îmi amintesc că făceam un live venind spre linia de finish, târându-mă după ultra, cu febră de toate felurile, când Marian Vasile îmi scrie „vezi că maică-ta e pe locul I cu Angela.” Așa am aflat eu cum se destrăbăla echipa Tinere și Neliniștite pe munte! Și da, eu le-am înscris și le-am numit așa. Păi da cum!

Asta e frumusețea muncii în echipă

se extinde cu mult înainte de concurs și rămâne cu noi mult după terminarea lui. Ore de antrenamente și pregătiri, de potrivire a două caractere, două personalități diferite. Fizicul și pregătirea nu fac totul. Poți să fii super antrenat, dacă nu te înțelegi cu omul de lângă tine, dacă cei doi funcționează diferit sub presiune, dacă nu privesc concursul cu aceiași ochi și nu au un scop comun, cursa este compromisă de la început. Bunăciunea așa spune: dacă vreți să alergați în echipă, asigurați-vă că vreți același lucru de la cursa respectivă, că petreceți ceva vreme, în antrenamente preferabil, cu coechipierul vostru și, mai ales, pregătiți-vă un plan de rezervă dacă lucrurile nu ies așa cum vi le-ați propus. Frumusețea acestui sport în echipă, până la urmă, este că știm exact prin ce trece omul de lângă noi și așa putem să îi apreciem efortul și să îl înțelegem realmente. Și dacă se comit greșeli, ne iertăm și anul următor îl siluim să scoată cu oră mai bine ca să își plătească datoriile. Glumesc… Cred.

Și dacă tot vorbim de echipe, mama zice că echipa ideală pentru ea, suntem noi două – of viață! Și parcă acum e mai greu ca niciodată să o zic, că suntem la sute de km depărtare și viețile noastre sunt ușor mai complicate ca înainte. Echipă cu mama fac oricum de o viață și a fost o adevărată plăcere să o introduc în lumea alergării, după ce în liceu, ea a mai cochetat cu sportul ăsta. Mă bucur și sunt mândră de ea până la cer și înapoi, că acum, la vârsta când în sfârșit trebuie să fie mai mult despre ea, și mai puțin despre restul, și-a redescoperit această pasiune, și sper să o continue mult și bine, sănătoasă și împlinită. Până la urmă, singură singurică și-a creat acest renume de Bunăciune (chiar dacă a plecat de la mine, că tot mă omoară cu treaba asta!), prin felul ei de a fi, conștiinciozitatea și efortul real depus în antrenamente. Și chiar dacă nu ne mai antrenăm împreună, știu că în alergare are alături, după atâția ani, o familie extinsă de oameni frumoși alături de care să continue tradiția, să participe la concursuri de drag și asta este tot ce contează, iar pentru mine personal să știu că am lăsat-o pe mâni bune, îmi unge sufletul într-un fel greu de descris.

Revenind la Gerar – așa divaghez de o viață, dar ce să-i faci – mi-a zis Bunăciunea să precizez musai că ei nu îi place să alerge iarna. Sau, mai bine spus, a zis că e ok și cu alergatul pe frig, dar să fie uscat pe jos și nu ger din ăla să îți crape fața de să te întorci cu buff-ul sloi pe gură (una din cele mai provocatoare experiențe pentru mine, trebuie să recunosc, mai ales când îl învârtești pe gât și se topește toată suflarea aia înghețată pe ceafă! Să fie primit!)

Indiferent de vreme, Bunăciunea a participat activ la ediția din 2018 când n-a fost zăpadă, dar frig a fost destul și apoi a venit la susținere în 2019 și 2020, să încurajeze Aviatorii și nu numai. Cred că nu mai durează mult și o s-o văd voluntar pe undeva că tare mult îi place să ajute oamenii, în general (a fost cadru medical 45 de ani!) și alergătorii, în timpul concursurilor, dar și în afară, când alerga traseele de plăcere. Și pentru că tot vorbim atâta despre plăcere de parcă ne-am îmbăta toți cu acest elixir magic când vine vorba de alergare – nota autorului: să fim serioși, singura plăcere cu adevărat, e când termini cursa și după ce ai jurat că nu o mai faci niciodată, creierul, această mașinărie draconică de pe umeri, te aburește de numa și în nici o oră te gândești cât de fain a fost totuși concursul și că la anul sigur poți să scoți mai bine. Aia e toată fericirea!

După cum spuneam – că tot vorbim de plăcere, să ne reamintim pantele de la Gerar. Două mari și late, cea de la Facultatea de Inginerie Electrică (la urcare) și cea de la coborâre, la Automatică. O fi el traseul în buclă și pe asfalt, dar ideea de a urca mai mult de două ori panta aia, îți dă cu virgulă de la start. Atenție începători și noi veniți la concurs! Nu vă culcați pe-o ureche oameni buni, că păntuța aia o să vă taie respirația. La propriu! Nu vă aruncați în cap să vă luați la trântă cu ea de la început, că e cu moț, și când dați curba, sar capacele la roți și dopul la radiator. Mama îmi zice, „eu am rămas fără respirație acolo că am salutat voluntarii!” Păi stai așa – tu ai mai avut aer pe țeavă să mai saluți pe cineva? Că eu dacă întorceam capul spre dreapta simțeam că pierd carburant! Dar mama așa a fost mereu, să dea din mânuțe și să salute lumea. Și eu, în capul meu, mă gândeam că le zâmbesc a mulțumire, până veneau pozele oficiale și realizam că arătam a criminal în serie gata să îl lovească pe fotograf. Vă gândiți, bine că cealaltă pantă e în coborâre! Da, e în coborâre, dar să vă văd cu ce o mai coborâți, că pe cele câteva sute de metri între cele două nici n-apucați să schimbați vitezele bine că cvadricepșii sunt piatră și frânele scârțaie. Băi dar mintea – mintea urlă, haaaai! Poți, dă-i blană că ești în coborâre. Săracii mușchi dau la lopată să bage lemne la cazan, iar managementul nu știe să dea decât ordine, și la câteva sute de metri mai încolo când treci prin linia de sosire ia laurii victoriei de parcă chiar au făcut ceva, în timp ce picioarele trebuie să te mai ducă și acasă!

La cam asta se reduce motivația în alergare. Concubinajul ăsta dintre minte și corp. Când fizic te simți ca un câine bătut, dar mintea îți șoptește că ești o hienă gata de vânătoare și tu o crezi și ieși în frig la alergat – și uimitor, de cele mai multe ori descoperi că ești mult mai în formă decât credeai. Mama este conștiincioasă din fire dar alergatul a contribuit mult la o altă formă de disciplină, unde înțelege că fără antrenament consecvent și atenție la alimentație nu poate să se bucure de sportul ăsta așa cum își dorește. Pentru ea – și cred că mulți ne regăsim în această postură – motivația primordială este revederea la concursuri cu ceilalți, crearea acestor legături speciale cu oameni care împărtășesc aceleași emoții și trec prin aceleași provocări. În plus, alergarea ne obligă să ne redescoperim limitele, mai ales cele mentale. Ne face să realizăm cât de mult putem duce de fapt, în condiții vitrege de multe ori, ca atunci când ne re-întoarcem la viața de zi cu zi să ne dăm seama câtă energie irosim pe tot felul de nimicuri absolut rezolvabile.

A fost mama întrebată cum se antrenează pentru Gerar 2023. Mi-a zis să o citez, deci luați de aici: „În prima parte a lunii decembrie, am alergat ușor după cumpărături, am făcut ceva sală prin bucătărie tranșând carne și tocând la zarzavat să tonifiez un pic musculatura. Pe final de decembrie, m-am preocupat cu potențarea stratului de grăsime că știu sigur că va fi frig la Gerar și prefer să nu pun multe straturi de îmbrăcăminte pe mine, iar acum în ianuarie am fost pregătită să reintru în alergarea propriu-zisă, ca toți muritorii de rând, încât să scot un timp decent pentru numele ăsta pe care mi l-ai pus!” Am încheiat citatul. M-am distrat la faza asta, că știu ce înseamnă sărbătorile acasă și gătitul la noi, iar eu una câștig mereu toate concursurile de mâncat eclere!

Pentru că tot a venit vorba de alimentație, cum recunoaștem un alergător dacă nu prin discuțiile continue despre antrenamente și mâncare, echilibru între viață și alergare. Din faptul că mereu poartă ceasul de alergare, știe toate distanțele în km din parcuri și traseele de la toate concursurile pe de rost. Nu mai merge în parc decât îmbrăcat sport și dacă totuși e obligat să iasă la plimbare, se uită după fiecare alergător în parte să îi vadă postura și nu se poate abține să nu îi încurajeze sau să facă bâză nițel unul de altul. “Așa se iese în parc, băi? Gata, ne-am dat la fund?”, „Băh unii mai au și viață! Uită-te în pana mea în față că dai peste domnișoara aia și nu te văd bine!” Nu mai zic că de fiecare când stau locului nu se discută decât concursuri, adidași, suplimente și medici. Și dureri. „Băi deci pe ultima tură, la coborâre, am alunecat ca fraiera și mi s-a întors ceva prin gamba, băi deci mi-a dat-o la gioale fix pe platul ăla înainte de finish! Să mă apuce toți nervii! Dacă nu eram cu adidașii ăia eram sanie-n boscheți!”

Cea mai dragă amintire a Bunăciunii de la Gerar

este cea din 2018, când soarta a făcut ca mama, deși departe de categoria 35+, pentru că nu există o categorie mai apropiată de tinerețea ei, a ajuns să concureze cu subsemnata la cursa de 10km. Să vezi și să nu crezi, am ieșit amândouă pe podium – mama nu știa încă, a aflat pe ultima sută de metri. Cred că cel mai bine descrie situația un extras din postarea mea de pe blog atunci: “Mama se arata maxim suspectă când dau năvală peste ea, dar e așa surprinsă că nu mai zice nimic și se execută. Nu apuc să smulg numărul de pe tricou ca să îl pună pe ea că o și anunță. Îmi explodează inima de emoție și de mândrie! Se anunță locul 2 si apoi, moi. Nu îmi amintesc decât cum i-am luat obrajii mamei în palme și am pupat-o de parcă nu o văzusem o săptămână. Asta și o îmbrățișare luuungggăăă!!! Merg să ridic premiul și nu mă pot abține să nu îmi vociferez mândria cu glas tare. E mama! și arăt ca ăia mici spre ea, cu un rânjet cât casa probabil. Se aude un nou val de aplauze. Eram nițel euforică, nu de la podium cât de la bucuria de a-l împărți cu mama.”

Pe final, aș vrea să las aici din partea mamei un mesaj pentru aceia dintre voi care planificați o participare la Gerar în viitor, în cazul în care n-ați găsit deja destulă motivație în toate cele citite mai sus. Participați cu încredere! E o cursă de suflet pentru mulți dintre noi și una de tradiție pentru alergătorii de cursă lungă. Nu o subestimați! Cu toate că pare o cursă mai lejeră, buturuga mică răstoarnă carul mare. Este un antrenament bun pentru cei care vor să își facă o evaluare a eforturilor de peste iarnă, este un start minunat pentru un sezon nou în alergare, dar, mai presus de toate, este un concurs din care, indiferent că ești participant sau susținător, pleci cu o mână de amintiri frumoase și cu dorința să colectezi pe mai departe magneții care vin la final de concurs, să te lovești de ei dimineața pe frigider și să îți pună un zâmbet pe buze. Organizarea este impecabilă, voluntarii sunt sufletul petrecerii și combustibilul de care avem cu toții nevoie să ne încălzească când e mai frig și mai greu. Mulțumim pentru toți anii ăștia de nebunie în alergare, adrenalină și vremuri bune!

***

Noi mulțumim Bunăciunii că a acceptat să ne ajute la motivație și așteptăm să ne revedem pe aleile din Politehnică, iar Melei îi mulțumim că și-a câștigat prin muncă cinstită motivarea absenței de la Gerar 2.1. și pe amândouă le așteptăm într-o echipă la Gerar 2.2.

Pentru voi continuă concursul We run as One! We read as One! prin care în fiecare săptămână echipele înscrise în perioada respectivă pot câștiga o carte de alergare Pilot Books care să îi inspire și motiveze și la alte curse!

Detalii aici: https://gerar.ro/we-run-as-one-we-read-as-one/